Mărturii

Păstrez încă vie, imaginea acelei zile tristă şi rece de ianuarie, zi care a schimbat tot sensul vieţii mele.

Ce este crucea? Este un simbol, în primul rând al Jertfei Domnului Isus. Simbolizează X pericol de moarte pe stâlpii de curent electric, este simbolul X atenţie la trecerea liniei ferate, este simbolul pentru drum închis, este semnul de prim ajutor şi totul depinde din ce unghi te uiţi la acest simbol. În aceste cazuri crucea este şi un semnal de alarmă, ai grijă, nu te juca, s-ar putea să te coste viaţa.

Dar în acea zi pentru mine însemna că mă aflam la o răscruce, când trebuia să iau decizia a ceea ce aveam să fac cu acel semn “+” pozitiv de sarcină. Eram deja mamă la copii, din care două sarcini cu foarte mari probleme şi complicaţii şi acum aflăm că eram însărcinată cu cel de-al patru-lea copil. Nu mai voiam să trec prin ce trecusem, aşa că am luat acea groaznică hotărâre a vieţii mele: aceea de a decide în locul lui Dumnezeu şi de-a întrerupe sarcina, ştiind, că numai Dumnezeu poate să dea sau să ia viaţa. Crescută fiind în biserică, ştiam că să ucizi e păcat. Totuşi în acelaşi timp mă gândeam că: un copil, nu e copil, până când nu se naşte sau, cel puţin până când nu mişcă. Nu ştiam atunci că în momentul în care eu aflam că sunt însărcinată, la trei săptămâni inima copilului bătea deja şi că de fapt viaţa începe din momentul concepţiei. Şi pentru că nu voiam să admit că era deja un copil în formare în pântecele meu, m-am grăbit ca să nu treacă prea mult timp şi să am remuşcări după aceea. “Cu cât mai repede cu atât mai bine, nimeni nu va ştii nimic, totul va fii bine”, cel puţin aşa credeam eu la vremea aceea. În acele zile singurul meu gând era să fac orice, numai să nu mai fiu însărcinată. Nu mă gândeam la soţ şi la cei trei copii ai mei, care ar fi putut să rămână singuri. Nu mă gândeam nici la faptul că refuzam darul lui Dumnezeu. Nu mă gândeam să dau copilului meu nenăscut şansa de a trăi. Nu mă gândeam nici la urmările care ar fii putut să apară chiar atunci imediat, ca: perforări de uter, infecţii, hemoragii, nici la urmările psihice şi emoţionale, care aveau să apară pe parcurs, ceva mai târziu. Nu mă gândeam nici măcar la faptul că aş fii putut şi eu ca mii de alte femei să mor şi să stau în faţa faptului împlint, inaintea lui Dumnezeu. “Şi ce aveam Să-I spun?”

Aşa că m-am dus la un medic care s-a arătat foarte binevoitor să-mi ia banii şi viaţa copilului. Mi-a spus ca e un procedeu care durează 10-15 minute, nu voi simţi nimic şi că după aceea voi putea pleca acasă. Curând a venit şi acea zi neagră pe care mai târziu ca şi Iov am blestemat-o să nu-şi mai dea lumină şi să piară dintre zile. (Iov 3:1-9)

Eram într-o încăpere mare, rece, într-o atmosferă apăsătoare, împreună cu medicul şi un anestezist. A trebuit să mă dezbrac, eram ca de gheaţă, fără nici un fel de sentimente, într-o stare pe care nu pot să o descriu, o stare pe care n-am mai simţit-o niciodată. Mi s-a administrat anestezia, după care nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Când m-am trezit la realitate, tremuram, eram confuză, mi-era frică şi acum nu mai eram goală doar pe dinafara ci şi pe dinlăuntru. Afară se lăsa noaptea, era frig şi ploua, parcă şi natura plângea, jelea şi se întrista în jurul meu. Şi de unde tot timpul credeam ca totul va fii bine, nici nu ajunsesem bine acasă şi mi-era silă de mine şi mă gândeam, dacă n-a fost un copil încă, de ce mă simt aşa vinovată? Am primit pentru ceea ce plătisem, respectiv să nu mai fiu însărcinată, dar ce mai era acum de mă făcea să mă simt aşa de mizerabilă? Diavolul care la început îmi şoptea că: “totul va fii bine, nici o grijă, încă nu e un copil,” acum venea să mă acuze. Multe luni după aceea am avut sentimente puternice de vinovăţie cel Rău, Diavolul, mă urmărea şi-mi aducea aminte că plata păcatului este moartea. Aş fii dorit atunci să nu mai exist, nu mai aveam nici o dorinţă de-a mai trăi şi mă gândeam că de fapt nici nu mai meritam să trăiesc. Altă dată, încercam să fiu tare, să uit şi să nu mă mai gândesc la ceea ce a fost şi a trecut ca un vis negru, îngrozitor şi ce era mai groaznic, nu mai puteam schimba nimic, oricât aş fi dorit. Simţeam mâna Domnului, care deşi greşisem aşa de adânc, totuşi El era cu mine şi nu îngăduia să mi se întâmple mai mult decât puteam duce.

Dumnezeu nu mă părăsise, eu eram cea care-L părăsisem pe El. Au urmat luni la rând în care mă simţeam foarte bolnavă deşi toate analizele îmi erau perfecte. Citind Psalmul 32: 3-5  mi-am dat seama că nu pot continua aşa.

“Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis:” Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!”  şi Tu ai iertat vina păcatului meu.”
Împreună cu soţul meu atunci am strigat la Dumnezeu, am plâns şi L-am rugat să ne ierte pentru vina sângelui vărsat. Am cerut să fiu pedepsită mai bine aici pe pământ, decât să nu pot vedea faţa lui Dumnezeu în veşnicie. Pe când se împlinea vremea când ar fi trebuit să aduc pe lume un copil, mă aflam în spital, între viaţă şi moarte, am fost supusă unei operaţii mari, care m-a apropiat mult de Dumnezeul meu, pe care Îl pusesem deoparte ca să-mi “rezolv” problema. Nu ştiam că de fapt acea operaţie urma să fie doar începutul durerilor în şirul de 7 operaţii care au mai urmat în următorii doi ani şi jumătate. Am intrat într-o stare de depresie, stări de plâns necontrolat, pierdere mare în greutate, dureri groaznice de cap, tumori, hemoragii, stări care atunci nu mi-am dat seama că nu erau altceva decât urmările sindromului post-avort, care apar la 95% din cazuri, urmări de care am încercat să scap mergând la mulţi medici, dar fără nici un rezultat. Toate acestea până când m-am dus la Medicul care poate să vindece şi trupul şi sufletul. Eram convinsă că Dumnezeu mă iertase, dar nu-mi puteam ierta eu însumi pentru ceea ce făcusem cu atâta sânge rece. Ceea ce medicul spunea că va dura doar minute şi că nu voi simţi nimic, s-a dovedit a fi o altă minciună de-a diavolului, care este tatăl minciunii, de atunci au trecut peste 19 ani şi puţine au fost zilele în care să nu-mi fi adus aminte şi să nu plâng cu amar. Nu există sentiment de vinovăţie şi durere mai mare ca aceea a femeii care a experimentat tragedia avortului.
Psalmul 51 este Psalmul în care mă regăsesc, plâng ori de câte ori îl citesc şi mulţumesc lui Dumnezeu că a avut milă de mine, mi-a iertat aşa de mult, de aceea îl iubesc cu o dragoste pe care n-o pot descrie. Acolo unde Diavolul a scris “vinovată,” Dumnezeul meu a şters şi a scris cu însuşi sângele Fiului Său, Isus “iertată” pentru că: numai “sângele lui Isus ne curăţeste de orice păcat” 1 Ioan 1:7b.
În toţi aceşti ani care au trecut de atunci, n-am putut spune nimănui povara mea. Nu mai puteam discuta acest subiect nici măcar cu soţul meu care şi el la rândul lui suferea în tăcere fără să poată spune cuiva. Era ceva care nu mai voiam să ne amintim şi totuşi ne aminteam în fiecare zi. Era o parte a vieţii noastre tristă, dureroasă, ruşinoasă, care nu ne face cinste. La soţul meu sindromul postavort, a apărut mult mai târziu, după aproximativ 8 ani. Consecinţele au venit şi peste el, şi timp de 7 ani, Dumnezeu i-a dat un ţepus în trup, care l-a măcinat în toţi aceşti ani.


Atunci mă gândeam, oare mai poate fi vindecare şi speranţă pentru astfel de părinţi? Mai poate fi oprită vreodată hemoragia sufletului? Mai putem visa fără să avem coşmarurile copiilor pe care nu i-am lăsat să-şi împlinească zilele…?

După ce Dumnezeu ne-a pus pe inimă la amândoi să discutăm despre acest subiect, ne-am rugat, i-am dat copilului nostru nenăscut un nume l-am plâns şi pentru prima dată dupa 15 ani l-am jelit împreună. (Fără a ştii semnificaţia numelor, în acea seara eu i-am pus numele Joel care înseamnă Mesagerul lui Dumnezeu, Dumnezeu este binevoitor şi soţul meu i-a pus numele Daniel care înseamnă Dumnezeu este judecătorul meu). Soţul meu dorea să fie convins că Dumnezeu ne iertase şi voia un semn de la El. Fără să-mi spună ce semn a cerut, am făcut şi eu la fel, cerându-I lui Dumnezeu să ne arate în acea zi că ne-a iertat luându-i soţului meu ţepuşul şi vindecând rănile sufletelor noastre.
Şi Dumnezeu, despre care ni se spune: “dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne curăţească de orice nelegiuire, I Ioan 1:9, ne-a arătat în acea zi că putem fi siguri de iertarea Sa. Soţul meu a fost eliberat de povara lui fără nici un fel de intervenţie umană. Îmi spunea după aceea, că se simte aşa de uşurat şi că pacea şi liniştea sufletească au luat locul poverii care-l apăsa zi şi noapte. Dumnezeu ne-a iertat, ne-a vindecat, dar a trebuit să suportăm consecinţele pentru păcatul nostru. De aceea dorinţa noastră sinceră este ca nimeni, să nu mai experimenteze durerea, amărăciunea, şi povara pe care am simţit-o noi ani la rând.


* Dacă te aflii într-o situaţie asemănătoare, în urma unuia sau mai multor avorturi şi te simţi împovărat(ă), vreau să-ţi spun că nu trebuie să rămâi o victimă a trecutului tău, că există vindecare, există har şi iertare în sângele Domnului Isus. Vino acum cu povara, spune-I lui Isus toată durerea ta; El te poate elibera, vindeca şi-ţi poate da pacea, alinarea, şi liniştea sufletului, doar să vrei. Orice amânare s-ar putea să te coste veşnicia.


* Iar dacă mai stai în cumpănă şi după ce-ai citit aceste rânduri şi încă te mai gândeşti la acel avort care pentru moment s-ar părea să fie singura ta ieşire din impas, poate că te gândeşti ce vor spune părinţii, cei care te cunosc. Nu contează ce spun oamenii, singurul lucru ce contează este ce va spune Dumnezeu ! Te implor în numele Lui, nu fă şi tu greşeala pe care am făcut-o eu, că vei regreta o viaţă întreagă. Odată ce ai făcut-o nu mai este drum înapoi şi nu mai poţi schimba absolut nimic oricât de mult ai dori…


“Iau astăzi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.
 Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El; căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Dumnezeu că o va da părinţilor tăi…”  Deuteronom 30: 19-20

 

Copilul meu
(Versuri dedicate copilului meu nenăscut)

Copilul meu, pentru care n-am simţit durerile naşterii,
Îţi simt durerea-n fiecare zi.
Copilul meu, pe care nu te-am văzut niciodată,
Pe tine nu te pot uita.
Copilul meu, căruia nu ţi-am şters lacrimile de pe obraz niciodată,
Obrazul meu e brăzdat de lacrimi pentru tine.
Copilul meu, care lipseşti din toate albumele familiei,
Imaginea ta o păstrez vie in inima mea.
Copilul meu, pe care nu te-am scăldat niciodată,
Aş vrea să te pot scălda în lacrimile mele.
Copilul meu, pe care nu te-am ţinut în braţele mele niciodată,
Te voi strânge la pieptul meu o veşnicie, unde vom fi nedespărţiţi,
Te iubesc, şi te doresc,
Mami

Lucia Petrila